Caroline Fernolend: inima renașterii satului Viscri

Caroline Fernolend și-a dedicat viața pentru a ține Viscri în viață.

Când Caroline Fernolend trece pe ulițele pietruite din Viscri, fiecare piatră, fiecare colț poartă o amintire – a unui trecut pe care a refuzat să-l lase să se piardă și a unui viitor pe care a ajutat să-l construiască cu grijă. În calitate de președintă a Fundației Mihai Eminescu Trust România, Caroline a fost inima din spatele renașterii acestui sat cândva uitat, transformându-l într-un simbol al a ceea ce se întâmplă când patrimoniul întâlnește viziunea.

Povestea ei începe chiar în Viscri, născută în comunitatea sașilor transilvăneni – un popor care, încă din secolul al XII-lea, a construit sate puternice și autonome. Viața însemna comunitate. Caroline își amintește cum, atunci când acoperișul ei avea nevoie de reparații, vecinii se adunau, cerând în schimb doar un pahar de rachiu și o felie de pâine. Dar după căderea comunismului, mulți sași au plecat în Germania. Viscri a amuțit. Părăsit.

Caroline a rămas.

În 1996, hotărâtă să-și readucă satul la viață, a participat la un târg de turism îmbrăcată în costum tradițional, spunând povestea satului Viscri. Satul a fost curând inclus în Guide du Routard, atrăgând primii vizitatori. Caroline i-a primit în casa ei, împărțind mese cu ei și învățând cum să promoveze Viscri.

În 1998, regele Charles al III-lea (pe atunci Prinț de Wales) a vizitat satul și a devenit patronul Fundației. Cu sprijinul său, Caroline a coordonat proiecte de restaurare a caselor, de instruire a localnicilor și de păstrare a tradițiilor. Viscri a devenit un model de dezvoltare durabilă, instalând chiar și prima stație ecologică de epurare a apelor uzate din România, fără consum de energie.

Dincolo de infrastructură, ea a inițiat Ziua de Curățenie a Satului, Reuniunea Sașilor și Asociația Agricolă, toate pentru a sprijini și a uni comunitatea. Astăzi, vizitatori din toată lumea vin la Viscri. Provocarea Carolinei acum? Să echilibreze turismul cu tradiția.

După decenii de dăruire, ea se retrage încet, concentrându-se pe familie și predând ștafeta. Moștenirea ei trăiește în satul pe care a ajutat să-l salveze – un loc în care trecutul este cinstit, iar viitorul este modelat cu grijă.